Povestea Inchizitorului

de Adam Gidwitz

Tipărită la editura Arthur

În anul 1242, în Franța au loc tot felul de întâmplări ciudate. O fată pe nume Jeanne are previziuni asupra viitorului apropiat, iar cățeaua sa, Gwenforte, reînvie din morți. William, un oblat (un membru al unui ordin religios), are o putere extraordinară, spărgând în mii de bucățele o bancă din piatră, numai cu mâinile, iar Jacob, un tânăr evreu cu calități speciale, reușește să vindece rana unui om spunând o rugăciune. Acești trei copii foarte diferiți și câinele lor se unesc în mijlocul unei țări aflate în frământări unde unii îi văd ca pe sfinți, alții ca pe diavolul întruchipat, iar înainte ca această poveste să fie spusă, însuși regele Franței le vrea capetele. Astfel, cum e scris și în subtitlu, „Cei trei copii fermecați și cățeaua lor sfântă” sunt toți vânați de către rege pentru blasfemie, în anii aceia din secolul XIII oricine era împotriva bisericii fiind considerat inamic al țării.

„Povestea Inchizitorului” oferă cititorului o fereastră spre Evul Mediu, bine documentată, autorul subliniind într-un interviu că s-a informat și a scris timp de șase ani la această carte. Un astfel de exemplu este momentul arderii cărților evreiești, moment care se poate regăsi și în istorie ca fiind în data de 6 iunie, dată tragică în care Talmudul chiar e ars în Place de Grève din Paris, în 1242, anul întâmplărilor din carte. Prin aceste trimiteri către fapte reale și transpunerea lor avându-i ca protagoniști pe cei trei copii, Adam Gidwitz creează impresia unei istorisiri sincere și nealterate, neocolind posibile întrebări dificile pe care un cititor copil și le-ar pune în legătură cu, de exemplu, persecuțiile creștine împotriva evreilor ori a toleranței religioase în perioada aceea versus perioada actuală. „Povestea Inchizitorului” este capabilă să distingă între creștinii corupți, manipulativi și opresivi, abuzând de credința lor pentru a câștiga și a deține puterea și creștinii sinceri neimplicați în răutățile celorlalți.

Nu deseori dau peste un roman creat în așa zisa tehnică denumită „povestire în ramă”, un procedeu prin care una sau mai multe narațiuni independente (sau în cazul acesta cu legături între ele) sunt cuprinse într-o altă povestire mai amplă. Iar aici, Adam Gidwitz, se joacă cu această tehnică și cu cât veți înainta în poveste, veți observa că „rama” este mai importantă decât pare la început.

În cele peste 350 de pagini, eu unul am trăit împreună cu personajele, am conversat cu ele printre rânduri, m-am transpus în lumea descrisă de Adam Gidwitz și oricum vi se va părea finalul cărții, asemeni mie, sunt sigur că veți avea ce învăța.